Sinaia. Episodul 1/3 - "Crescătoria de chinezi"

Vacanţele care îmi plac mie cel mai mult sunt acelea care îţi oferă destule subiecte de conversaţie la întoarcere, aşa cum este şi cazul celor patru zile petrecute de mine în Sinaia. Am structurat pălăvrăgeala despre peripeţiile mele în orăşelul prahovean în trei episoade, independent unul de altul ca subiect. Primul, aşa cum reiese şi din titlu va fi despre o "micuţă" comunitate de chinezi peste care am tot dat pe durata şederii mele în Sinaia (şi nu numai atunci).

Totul a început într-o frumoasă dimineaţă de sâmbătă, 26.09. Mă scol cu noaptea în cap la ora şase, hotărâtă să prind trenul de la ora şapte jumate. Trec rapid peste scenele duşului, târâtului bagajelor prin casă (eu plecam pentru patru zile, dar parcă o făceam pentru patru ani), ţăranii din tramvaiul 41 şi întârzierea de un sfert de oră a metroului, care mai avea puţin şi mă făcea să pierd trenul, şi ajung la scena din Gara de Nord. Aşadar, iată-mă în Gara de Nord. Prima ţintă: biroul de informaţii, pentru a afla la ce linie şedea trenul (eu ştiam, din experienţa anterioară, de linia zece, numai că o piţigăiată de la CFR abera ea prin staţie ceva legat de linia şase). Pe drumul către biroul de informaţii zăresc un chinez. Nicio problemă, omul poate pleca şi el în vacanţă pe undeva. Câteva secunde mai tarziu, zăresc un alt chinez. Bine, poate cei doi sunt rude sau prieteni şi pleacă împreună. Termin treaba la informaţii şi mă îndrept către peron (într-adevăr, era linia zece). Când colo, ce să vezi? Cinci chinezi, puţini mai înalţi decât nivelul unei clanţe pe o uşă. În fine, să zicem că erau în gaşcă, turişti veniţi de departe. Dar când ajung pe peron, mai observ încă vreo cinci. Ceva începea să devină foarte suspect, iar în gând îmi năvăleau numai gânduri sumbre. Irelevant de menţionat faptul că vocile lor, reunite, sunau mai strident decât zece greve simultane. Încerc să urc în tren. Nu prea reuşesc, deoarece Măriile Lor aveau chef de conversaţii chiar pe scară. Până la urmă dau din coate şi îmi fac loc. Pe culoarul vagonului, surpriză: Alţi chinezi! Lucrurile chiar începeau să se complice. Încerc să trec de ei, însă unul din ei mă obstrucţionează. Adică eu am trecut, domnul cu ochi haioşi, de un metru şi un dop înălţime şedea confortabil cu spatele sprijinit de braţul meu stâng, în timp ce rucsacul meu era blocat, în mâna mea, dar în spatele meu...şi al chinezului nesimţit. Cu mici eforturi şi "excuse me"-uri am reuşit să mă eliberez şi ajung în sfârşit în faţa compartimentului unde aveam loc. Şi tocmai când credeam că mai rău nu se poate, în compartiment mai erau trei chinezi, care stateau pe locul meu. Bun. Aici începe distracţia. Încearcă să le explici lor că tu ai loc în acel compartiment şi că ei nu numai că au greşit compartimentul, dar au greşit şi vagonul. Încerc în engleză. Nimic. Încerc prin semne. Nimic. Îmi doream, în acele momente, să am o cratiţă la mine, să o izbesc cu putere de pereţii vagonului şi astfel să înţeleagă şi ei "limba". Cu ajutorul unui domn amabil din vagon, au înţeles şi s-au mutat, îngrămădindu-se toţi douăzeci, câţi erau, într-un singur compartiment (ce-i drept, ei sunt obişnuiţi cu aglomeraţia. La ei în ţară sunt inghesuiţi mai mult de un miliard). Trenul porneşte, iar două ore şi un pic de călătorie le-am petrecut mulţumind Domnului că am scăpat de ei. Ajung în Sinaia, eu cobor şi ei rămân în tren. "Uraaaa!!!!", îmi ziceam în gând, "se duc mai departe decât mine. Am scăpat.". Mă cazez, iar apoi ies în oraş să văd care era treaba cu festivalul "Sinaia Forever". Şi în timp ce mă plimbam, peste ce naţionalitate venită în vacanţă în România credeţi că am dat? Nervii mei începeau să lovească cu pumnii şi picioarele în cutia mea craniană. Următoarele patru zile am văzut numai chinezi. Azi trei, mâine doi, poimâine alţi trei. Şi niciodată nu erau aceeaşi...Începusem să cred că prin zonă era vreo fabrică de chinezi sau ceva în genul. Ori că s-au amplasat automate de chinezi prin toate oraşele ţării. Adică bagi moneda, tragi de manetă sau apeşi pe buton şi, opa, iese chinezul.
Pe drumul de întoarcere nu am mai avut parte de astfel de peisaje, însă m-am confruntat cu alte probleme: întârzierea de o oră a trenului, mersul de Personal, deşi el era Accelerat, gânduri de asasinare a mecanicilor etc.

După această dureroasă experienţă, plănuiesc să îmi petrec următoarea vacanţă în China. Sunt sigură că acolo voi găsi mult mai puţini ochi oblici. De ce? Pentru că se pare că, din motive demografice probabil, toţi s-au mutat în România.