Anunţ important!

Din pricina facilităţilor pe care domnii de la Blogger (nu) mi le oferă în momentul de faţă, mi-am făcut bagajele şi m-am mutat cu tot cu blog AICI.

Ţărănimea a descoperit cinema-ul

Din seria aventurilor la mall, vin astăzi cu o întâmplare petrecută ieri seară în AFI Palace (mall-ul din Cotroceni, mai pe înţelesul tuturor).
Aşadar, mersei ieri să văd filmul "Case 39" la cinema-ul din AFI, cu gândul că un film horror văzut pe laptop nu se compară deloc cu unul văzut pe un ecran de cateva zeci-sute de ori mai mare. Şi cum trăim în România aka Ţărania Land, bineînţeles că incidentele neplăcute nu au intrat în concediu. Mai exact, de data aceasta mi-a stat de câteva ori sucul în gât din cauza unor primitivi care şi-au zis ei că ar fi momentul să iasă din grotă şi să încerce să se integreze în societate. Şi ca să îmi fie norocul şi mai mare, evident că aceştia s-au aşezat fix în rândurile din spatele şi din faţa mea. Şi deja e cazul să trec la prezentări:

Cel din spatele meu a stat el cuminte în primele douăzeci de minute ale filmului, până i s-au trezit limbricii din fund din comă şi a început să îmi bată cu picioarele în scaun. Cum am presupus că este tare greu şi deranjant să ai limbrici în fund, am stat şi am suportat "masajul" fără să mă enervez (cine zicea ca zen-ul meu nu e bun de nimic să îşi retragă cuvintele chiar acum, înainte să închid paranteza.......). Dar cum omul nu avea limbrici numai în fund, ci avea şi în creier, s-a gândit el că nu este absolut nicio problemă în a scoate telefonul şi a se apuca să vorbească la el, lăudându-se că e în Bucureşti, la film (de unde am presupus faptul că este un ţăran cu acte în regulă care a venit în Capitală, fără să ştie cum merge treaba în încăperile astea imense, numite săli de cinema). Asta a fost prima convorbire. A doua convorbire nu a mai avut loc, deoarece interlocutorul s-a răzgândit şi nu i-a mai răspuns la telefon. Dar ţăranul, ca să fie ţăran până la capăt, ce şi-a zis: dacă nu vorbeşte cu mine, vorbesc eu singur. Şi a început el să îşi bage organul reproductiv în interlocutorul care nu a mai fost interlocutor, pentru că, deh, omul a venit la film horror şi tot testosteronul din organ i s-a mutat în cap. După respectivul incident, a mai pus el în aplicare nişte scheme cu piciorul în scaunul meu, dar pe urmă s-a potolit.

Persoanele din faţa mea: nişte prieteni de-ai Madonnei (aka reprezentanţi ai minorităţii noastre mult iubite) care s-au hotărât să nu mai butoneze Taraf TV-ul şi să facă ceva mai constructiv pentru intelectul lor. Şi au poposit în sala de cinema cred că patru astfel de persoane, una dintre ele o damă de proporţii colosale, o balenă eşuată din ocean fix în sala de cinema, şi care şi-a revărsat balonul supraîncărcat cu aer, cunoscut şi sub numele de "fund", peste trei scaune în partea stângă şi alte două în dreapta. Şi am avut de-a face, în acest fel, cu nişte personaje ale căror singure ieşiri în lume au fost, probabil, bairamele cu Guţă în prim-plan, motiv pentru care şi comportamentul lor a fost de aceeaşi natură. Aşa se face că atunci când ţi-era lumea mai dragă şi sufletul mai împăcat auzeai un muget de vacă (ce în limbajul uman corespunde râsului), care avea forţa şi decibelii să te zdruncine din cel mai adânc somn de veci. Şi asta în momentele în care personajele din film îşi mai băgau o furculiţă în ochi sau îşi mai rupeau un gât acolo. Slavă Domnului că nu am nimerit cu ei la o comedie, pentru că aş fi rămas cu siguranţă traumatizată pe viaţă. Să auzi, un muget, două, hai trei mai înţeleg. Dar când acestea se multiplică simţitor până ajung la douăzeci, treizeci, hai patruzeci, deja începe să devină o problemă pentru nervii tăi.

Bineînţeles că personalul cinema-ului nu a avut nicio reacţie în faţa acestei desfăşurări de nesimţiri, ceea ce este destul de frustrant pentru o persoană care, în loc să facă download ilegal la respectivul film, a venit, a plătit 26 de lei pentru bilet şi nu a auzit decat "Să-mi bag....." şi "HAAAA!!!!!HAAAA!!!!!HAAAAA!!!!! Ce mişto şi-a tras ală un glonţ în cap!!!!!"
Dar suntem români, ne comportam ca atare, iar asta nu ne-o poate lua nimeni (nici nu cred că cineva, în toate facultăţile sale mentale, ar vrea să ne ia aşa ceva). Încep să cred că până şi Omul de Neanderthal era, la vremea lui, ceva mai evoluat decât civilizaţia noastră.

"Mangleală" online

Nu ştiu câte dintre domniile voastre sunt familiarizate cu site-ul deviantART, dar pentru a evita orice fel de neînţelegere, voi explica pe scurt care e treaba cu el. Site-ul acesta este un loc unde toate persoanele cu mai mult sau mai puţin simţ artistic se adună şi îşi postează creaţiile (pentru informaţii suplimentare intraţi direct pe site). Acum că am făcut şi această mică introducere, să trecem mai departe. Întâmplarea face să am o prietenă cu cont pe respectivul site, care mi-a adus la cunoştinţă faptul că o şnapană din Marea Britanie a ajuns peste noapte cea mai mediatizată tută de pe respectivul site. Cauza? S-a scărpinat ea puţin în cap în cursul zilei de ieri şi şi-a zis "Ia să caut eu o pe net poză mai artistică, să o pun pe site şi să văd ce iese din asta". Buuun. A găsit fătuca o poză cu cel mai mic câine din lume şi a pus-o pe site, lăudându-se că potaia din imagine îi aparţine (adică asta) . Lumea, neconştientizând infracţiunea ce a fost comisă a început să se întreacă în comentarii care mai de care mai siropoase, la adresa patrupedului, până când s-a trezit cineva să urle pe site "Bă, boilor, poza e ciordită". Şi comentariile respective s-au succedat în felul acesta, până când fătuca a ajuns să aibă în doar 24 de ore de la postarea ciordelii mai bine de patru sute de pagini de comentarii (moment unic în întreaga istorie a deviantArt-ului, probabil)
Iar acum câte ceva despre drepturile de autor şi măsurile anti-plagiat/furat. În mod normal, administratorii şi moderatorii acestui site, văzând dovada furtului şi tirul de comentarii contra don'şoarei pseudo-artistă, ar fi trebuie să reacţioneze imediat scoţând respectiva poză şi, eventual, trăgându-i şi vreo două, trei, zece înjurături hoaţei. În schimb, poza există şi acum pe site, iar individa adună acum cred că vreo zece comentarii pe minut.
Aceasta s-a dorit probabil a fi o învăţătură de minte pentru toţii utilizatorii de deviantART care asudă manipulând poze în Photoshop, ori stând câte zece ore cu aparatul în mână, căutând unghiul şi lumina potrivită pentru o poză ca lumea. De asemenea, tot o învăţătură de minte pentru luzării pe care nu îi bagă lumea în seamă. Învăţătura este: dacă suferiţi de mania popularităţii (fie ea şi negativă), nu aveţi nimic altceva de făcut decât să căutaţi pe Gugăl o poză care vă place vouă, să o publicaţi şi să vă însuşiţi drepturile de autor pentru ea.
Şi ca să îmi crească şi mie traficul pe blog, vă prezint acum, în premieră mondială, animalul meu de companie:


Eu îi spun Yeti, trăieşte la mine în balcon, am avut grijă de el de când era pui, i-am băgat singură supozitoare în fund când a fost turbat şi l-am ascuns în spatele WC-ului atunci când OTV-ul a venit să îl caute
Ia să vedem acum câte comentarii primesc. Sar şi eu de trei de data asta? (pentru a evita orice conflict şi pentru a nu mă trezi cu Poliţia la uşă, poza e luată de pe Google, de la adresa aceasta).

În loc de încheiere, dacă tot am promovat o infractoare, hai să fac reclamă şi unui artist adevărat, mai exact persoanei datorită căreia scrierea acestui post a fost posibilă: my best friend, Cristina/Cricket. Da, dom'le. O artistă adevărată, nu o lepră care îşi face reclamă pe spinarea unui nano-câine.

Ospitalitate dă McDonald's

Ieri seară, suferindă fiind de Sindromul Plictiselii Acute, mi-am luat sora de mână şi am mers cu ea în Plazza. După o raită prin şi pe lângă magazinele de ţoale, de unde am plecat ulterior cu vreo două bluze şi o curea (da, dom'le, ne-am luat ţoale de firmă. Că nu ne îmbrăcăm noi din bazar sau din piaţă), am poposit şi la unul dintre cei mai mari distribuitori de mâncare sănătoasă din lume: McDonald's. Ţin să menţionez faptul că, din pricina unor mici probleme de sănătate, mâncarea de tip fast-food îmi provoacă o imensă repulsie, motiv pentru care nu mi se întâmplă să mă hrănesc cu ea decât o dată la câteva luni. Aşadar, am ajuns la locul faptei, soră-mea să mănânce, eu să îmi potolesc o sete care mă luase de când am ieşit de la cumpărat ţoale (cred că de la preţuri mă luaseră toate căldurile acelea). La casă, o don'şoară de vreo douăzeci şi ceva de ani căreia chiar îi plăcea job-ul ei, după câte am observat. Sora mea face comanda: un sendviş, un shake nu ştiu de care şi o Cola. De aici până la un tir de întrebări nu o fost decât un singur pas.

"Shake-ul să fie mic? Mediu? Mare?"
"Ce suc doriţi?" (A, da? Mi-aţi zis deja? Să mă scuzaţi că sunt aşa bătută în cap)
"Cola să fie mică? Medie? Mare?" (eu ii răspund "mică", ea nu prea înţelege)
"Să fie la 0.25? La 0.5? La 1 litru?" (puţin mai lipsea până să zică: "Să fie un pahar? Două? O cisternă? Să vă răstorn toate sucurile din stoc peste dumneavoastră?????")
"Dar dacă tot aţi comandat un cheesburger şi un suc, nu vreţi şi nişte cartofi, să vă fac un meniu?" (chiar mă întrebam când va ajunge la partea când ne va băga mâncare pe gât...)
"La cartofi ce sos doriţi?" (îi zic să îmi dea dulce, ea tot nu înţelege)
"Ketchup? Muştar? Alt sos?" (?????)
"Vreţi şi bacon la cheesburger?" (Nu, vrem să taci şi să ne dai comanda aia odată)

Cam cinci minute a durat minunata discuţie, timp în care mai aveam puţin şi îi făceam şi profilul psihologic al comenzii. Din fericire nu s-a ajuns şi la întrebări de genul: "Doriţi ca paiul să fie în dungi? Cu buline? Cu sclipici?", "Dar paharul de suc să fie din carton? Din plastic? Din inox? Să iasă paiete din el? Să fie cu umbreluţă?", "Sendvişul să vi-l împachetez în staniol? În hârtie? În plastic? În cârpă?", "Dar cu mine ce doriţi să faceţi? Să mă plesniţi? Să mă daţi cu capul de casa de marcat? Să mă băgaţi cu fundul în cuva unde prăjim cartofii??"

(Abia acum am înţeles reţeta supravieţuirii magazinelor de tip fast-food la noi în ţară: stresează clientul cu cincizeci de mii de întrebări, pentru ca acesta să stea cât mai mult în faţa casei, pentru ca astfel să i se facă şi mai multă foame/sete şi să ajungă să comande eventual tot ce se găseşte în pseudo-bucătăria aceea.)

Dar asta nu este tot. Lângă domnişoara "Nu plecaţi de aici până nu luaţi şi o porţie de cartofi prăjiţi", şedea o colegă a ei, trecută de patruzeci de ani, care servea un domn. Nu am fost atentă la întreaga discuţie dintre cei doi, preocupată fiind să dau mai repede comanda, însă atunci când fătuca stresantă a plecat un moment de la casă, am prins următorul monolog: "O plăcintă doriţi? De care să fie plăcinta? De (enumeră nişte sortimente pe acolo)? De care doriţi??;;)". Încep să cred că atunci când oamenii de acolo bagă cartofii la prăjit, din uleiul lor este eliberat aproape instantaneu un virus care pune pe stăpânire pe creierii tuturor angajaţilor, scurtcircuitându-le sinapsele şi îmbolnăvindu-i cu un zâmbet tălâmb şi o amabilitate înfricoşătoare.

Data viitoare când voi mai face o comandă la ei, voi veni cu un teanc de grafice: sendvişul să conţină x% caşcaval expirat, y% carne alterată, z% alte bălării, să aibă un unghi de rotaţie pe tavă de pi/2 radiani, cartofii să stea în carton înclinaţi la un unghi teta prim de 40.3 grade în partea stângă şi la un unghi teta secund de 41.7 grade în partea dreaptă, iar sosul să curgă cu o viteză constantă şi egală cu valoarea vitezei luminii în vid, simplificată cu fix 5826402742. A, da. Să nu uit. Tavă să fie neapărat confecţionată dintr-un metal care să aibă proprietatea de absorbţie selectivă a luminii.

Să fie....întuneric!

Continuu cu povestirea legată de aventurile din cabina morţii, cunoscută şi sub numele de lift, de data aceasta cu un incident petrecut în primele zile ale a noului an.

01.01.2010: Dimineaţa, pe la ora opt jumate, mă întorc cu paşi voioşi şi împleticiţi către reşedinţa mea. Intru în scară, liftul, amabil ca întotdeauna, mă aştepta la etajul nouă. Îl chem, dânsul vine, mă urc. Înăuntru...beznă! Deschid uşa, scot capul din cabină, verific blocul, mă asigur că nu se dărmase între timp, mă conving că era încă "în picioare" şi urc înapoi. Beznă! Pipăi pereţii liftului, verificând astfel că mă aflam într-adevăr în el şi nu undeva dedesubtul lui şi mă apuc să număr butoanele, ca să ajung la cel corespunzător etajului meu. După câteva secunde bune, găsesc şi butonul mult dorit (fiind sub influenţa a două beri şi o ciupercă am reluat de trei sau patru ori numărătoarea). Ajung la etajul meu, cobor din lift, apoi mă întorc să îi arunc o ultimă privire. Încă beznă!

02.01.2010: Aproape de prânz, telefonul fix sună. La capătul celălalt, o prietenă a mamei. După ce m-am chinuit în două convorbiri telefonice primite în doar cinci minute să îi explic faptul că mama NU era acasă, ci la buticul din spatele blocului, care NU se afla în Patagonia, drept urmare NU se întorcea de Anul Nou chinezesc, ci în maxim zece minute, mă pune să cobor să ridic un pachet de la odrasla ei. În vederea ridicării acestui pachet cât mai rapid cu putinţă, până nu trimitea trupele speciale după mine, folosesc liftul. Lift care, bineînţeles, era încă lipsit de orice sursă de lumină. Dacă la drumul etajul şase-parter m-am descurcat exemplar, la drumul parter-etajul şase lucrurile nu au mai stat atât de bine. Am ridicat sacoşa trimisă de curierul de serviciu al prietenei mamei şi am transportat-o până în apartament în cel mai violent mod cu putinţă. Mai exact, când m-am urcat, din pricina unei aprecieri eronate a spaţiului, am izbit sacoşa de peretele din faţă al liftului. A fost momentul în care am aflat că în sacoşa erau nişte borcane şi castroane. Am aşezat sacoşa într-o poziţie pe care eu o consideram sigură, apoi mă întorc spre peretele cu butoane, lovind cu piciorul un borcan...sau un castron...sau pe amândouă simultan. Ajung la etajul meu, deschid uşa, uşa se loveşte de un borcan...sau de un castron...sau de amândouă simultan. Din fericire toate recipientele au ajuns în bucătăria mamei în întregime.

03.01.2010: Niciun incident consemnat în această zi, dar liftul încă era în epoca de piatră.

04.01.2010: Prima zi de facultate după vacanţă. Urale, confetti, şampanie. Început în forţă: colocviu de laborator la fizică la ora opt dimineaţa. În fine, nu acest lucru este relevant acum, ci faptul că în lift, la ora aceea a dimineţii, era agitaţie mare. Toate circuitele şi cablurile ce intrau în alcătuirea lui cântau "Veşnica pomenire" şi îi făceau parastasul de trei zile becului. Este prima zi în care am nimerit butonul corect fără să mai fiu nevoită să pipăi peretele. La ora la care scriu aceste rânduri, situaţia din lift este încă întunecată.

Încep să mă gândesc că becul, ca şi locuitorii blocului, nu a mai suportat parfumul Christian DiHor care zace din când în când în lift, şi-a dat obştescul sfârşit şi nici un alt bec de pe această lume nu se simte suficient de pregătit încât să îi ia locul.
Cred că mâine, dacă situaţia nu se va soluţiona, voi cumpăra nişe led-uri şi le voi atârna în lift. Lumea va putea atunci distinge pereţii, uşile şi butoanele, iar pensionarii vor fi cei mai fericiţi, deoarece vor afla şi ei în sfârşit cum funcţionează luminile într-o discotecă.