Să fie....întuneric!

Continuu cu povestirea legată de aventurile din cabina morţii, cunoscută şi sub numele de lift, de data aceasta cu un incident petrecut în primele zile ale a noului an.

01.01.2010: Dimineaţa, pe la ora opt jumate, mă întorc cu paşi voioşi şi împleticiţi către reşedinţa mea. Intru în scară, liftul, amabil ca întotdeauna, mă aştepta la etajul nouă. Îl chem, dânsul vine, mă urc. Înăuntru...beznă! Deschid uşa, scot capul din cabină, verific blocul, mă asigur că nu se dărmase între timp, mă conving că era încă "în picioare" şi urc înapoi. Beznă! Pipăi pereţii liftului, verificând astfel că mă aflam într-adevăr în el şi nu undeva dedesubtul lui şi mă apuc să număr butoanele, ca să ajung la cel corespunzător etajului meu. După câteva secunde bune, găsesc şi butonul mult dorit (fiind sub influenţa a două beri şi o ciupercă am reluat de trei sau patru ori numărătoarea). Ajung la etajul meu, cobor din lift, apoi mă întorc să îi arunc o ultimă privire. Încă beznă!

02.01.2010: Aproape de prânz, telefonul fix sună. La capătul celălalt, o prietenă a mamei. După ce m-am chinuit în două convorbiri telefonice primite în doar cinci minute să îi explic faptul că mama NU era acasă, ci la buticul din spatele blocului, care NU se afla în Patagonia, drept urmare NU se întorcea de Anul Nou chinezesc, ci în maxim zece minute, mă pune să cobor să ridic un pachet de la odrasla ei. În vederea ridicării acestui pachet cât mai rapid cu putinţă, până nu trimitea trupele speciale după mine, folosesc liftul. Lift care, bineînţeles, era încă lipsit de orice sursă de lumină. Dacă la drumul etajul şase-parter m-am descurcat exemplar, la drumul parter-etajul şase lucrurile nu au mai stat atât de bine. Am ridicat sacoşa trimisă de curierul de serviciu al prietenei mamei şi am transportat-o până în apartament în cel mai violent mod cu putinţă. Mai exact, când m-am urcat, din pricina unei aprecieri eronate a spaţiului, am izbit sacoşa de peretele din faţă al liftului. A fost momentul în care am aflat că în sacoşa erau nişte borcane şi castroane. Am aşezat sacoşa într-o poziţie pe care eu o consideram sigură, apoi mă întorc spre peretele cu butoane, lovind cu piciorul un borcan...sau un castron...sau pe amândouă simultan. Ajung la etajul meu, deschid uşa, uşa se loveşte de un borcan...sau de un castron...sau de amândouă simultan. Din fericire toate recipientele au ajuns în bucătăria mamei în întregime.

03.01.2010: Niciun incident consemnat în această zi, dar liftul încă era în epoca de piatră.

04.01.2010: Prima zi de facultate după vacanţă. Urale, confetti, şampanie. Început în forţă: colocviu de laborator la fizică la ora opt dimineaţa. În fine, nu acest lucru este relevant acum, ci faptul că în lift, la ora aceea a dimineţii, era agitaţie mare. Toate circuitele şi cablurile ce intrau în alcătuirea lui cântau "Veşnica pomenire" şi îi făceau parastasul de trei zile becului. Este prima zi în care am nimerit butonul corect fără să mai fiu nevoită să pipăi peretele. La ora la care scriu aceste rânduri, situaţia din lift este încă întunecată.

Încep să mă gândesc că becul, ca şi locuitorii blocului, nu a mai suportat parfumul Christian DiHor care zace din când în când în lift, şi-a dat obştescul sfârşit şi nici un alt bec de pe această lume nu se simte suficient de pregătit încât să îi ia locul.
Cred că mâine, dacă situaţia nu se va soluţiona, voi cumpăra nişe led-uri şi le voi atârna în lift. Lumea va putea atunci distinge pereţii, uşile şi butoanele, iar pensionarii vor fi cei mai fericiţi, deoarece vor afla şi ei în sfârşit cum funcţionează luminile într-o discotecă.