Cu chiu, cu vai am reuşit să îmi fac şi eu puţin timp să povestesc despre primele mele reacţii după contactul cu straturile atmosferice ale facultăţii. Pentru cei ce nu ştiu încă şi nu au avut curiozitatea să îşi arunce un ochi în stânga paginii, unde scrie "Despre mine", sunt studentă în anul I la Politehnică, Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt, ETTI). Fiind abia în prima săptămână (excluzând cursurile de vinerea trecută), încă nu am simţit pe pielea mea durerea produsă de titulatura "student(ă) la Politehnică", însă după patru ani cu siguranţă voi avea ce povesti. Până atunci, mă limitez strict la ceea ce am putut observa şi auzi până acum.
Cursurile. Acele două sau trei ore alocate fiecărei materii din programă, în care profesorul vine şi predă vreo zece table, în timp ce studentul scrie, în medie, zece pagini/curs.
Trec peste importanţa acestora în formarea intelectuală a proaspătului student şi ajung la cel care este cu adevărat un aspect important al fiecărui curs: aşezarea studenţilor în bănci. În general, locurile bune sunt ocupate cu o jumătate de oră înaintea apariţiei profesorului în sală şi pornesc de la rândul patru în sus, în timp ce studenţii conştiincioşi şi cei care au ratat prima repartiţie se mulţumesc cu primele trei rânduri. Cei mai fericiţi sunt, evident, cei care stau în primul rând. La cursul de fizică, de exemplu, dacă nu se oferă nimeni să iasă la tablă (şi chiar nu se oferă nimeni), profesoara merge pe sistemul "Ia ieşi tu la tablă şi fă/continuă problema, pentru că poţi să sari mai uşor peste bancă". Pentru cei din rândurile superioare aceste cuvinte sună ca o invitaţie la somn.
Un caz particular al acestui sistem de organizare îl constituie amfiteatrul A05 din ETTI. Teoriei primelor trei rânduri i se adaugă şi cea a rândului patru, considerat şi el de mare risc. Mai exact, pe principiul "cauză-efect", oricine din rândul cinci vrea să se fâţâie puţin pe scaun, dărâmă automat şi jumătate din rândul patru.
Un alt aspect important îl reprezintă testul de rezistenţă a studentului. Aici voi expune situaţia într-un mod mai ştiinţific: Se dau două mărimi fizice, temperatura aerului din afara facultăţii şi temperatura din interiorul facultăţii. Se ştie faptul că studenţii sunt îmbrăcaţi de primăvară şi cele două mărimi fizice sunt invers proporţionale, în sensul că dacă prima creşte de n ori, cea de-a doua scade tot de n ori. Invers, s-a demonstrat deja că procesul este imposibil. Cunoscând aceste date, se cere să se calculeze frecvenţa cu care studentul tremură pe scaun, măsurată nu în Hz, ci în dârdâieli/secundă. Pe hârtie, rezolvarea problemei este mai complicată şi depinde de anumite valori variabile în timp. Experimental însă (adică la faţa locului), ea este ceva mai simplă, iar rezultatele sunt uluitoare. În fine, s-a hotărât ca studentului cu cea mai mare frecvenţă de tremurat ce depăşeşte 300 dârdâieli/secundă să îi fie acordat imediat Premiul Parkinson, ca o recunoaştere a activităţii sale intense în cadrul cursului.
Laboratoarele (de fizică şi chimie). Prilejul cu care studenţii au ocazia de a se cunoaşte mai bine între ei şi de a colabora, întrucât toate experimentele din laborator se efectuează în subgrupe de câte trei. Ocazional, asistenta/asistentul care ţine orele de laborator trece pe la fiecare masă de lucru, pentru a da indicaţii şi a se asigura că prin experimentele realizate nicio subgrupă nu va arunca facultatea în aer. Este bine de ştiut faptul că, în cazul experimentelor de la chimie, contrar metodologiei din liceu se lucrează şi cu acid sufluric nedistilat. Asta înseamnă că unui student neîndemânatic nu îi va fi greu să plece din laborator la următorul curs/seminar cu o mână şi jumătate dizolvată. În ceea ce priveşte distrugerea materialului didactic, este iarăşi bine de ştiut faptul că nu este nicio problemă dacă, din neatenţie, se sparge vreo eprubetă. Problemele apar abia în momentul în care dialogul sună asemănător cu următorul:
Student(ă): Am spart o eprubetă....
Asistent(ă): A, nu-i nimic...
Student(ă): ...cu nitroglicerină...
În acest caz, dialogul nu se va mai purta în laborator, ci undeva în zona Purgatoriului.
Seminariile. Locul unde teoria primelor trei rânduri, expusă mai sus, nu mai este valabilă. Cursurile le fac în comun toate grupele dintr-o serie (asta însemnând în jur de 80 de studenţi), în timp ce seminariile le face fiecare grupă, deci 20 şi ceva de studenţi. În aceste condiţii, poţi să stai ascuns şi sub banca din ultimul rând, deoarece profesorul de la seminar tot te va vedea şi te va scoate la tablă. Soluţia ar fi să nu vii la seminar, dar decât să aplici metoda, iar ulterior să aprofundezi materia în toamnă deoarece profesorul în mod sigur nu te va recunoaşte la examen, mai bine strângi din dinţi şi suporţi, mergând pe principiul "Ce nu te omoară, te întăreşte".
Dincolo de toate acestea, am auzit totuşi că viaţa de student(ă) e frumoasă Am auzit şi teorii de genul "Acum eşti la facultate, te-ai maturizat, atingi un nou nivel intelectual, răspunzi direct pentru faptele tale, mai ales pentru cele penale, înveţi în sfârşit ce este aceea VIAŢĂ etc.". Patru ani voi avea timp să şi demonstrez experimental aceste teoreme
Voi reveni curând cu noi impresii, pe măsură ce voi aprofunda subiectele "Seminar", "Parţial", "Colocviu", "Examen final".
P.S.: Tovarăşii de la Politehnică, şi nu numai, sunt rugaţi să îşi exprime şi ei impresiile. Cele mai bune comentarii vor fi premiate. Nu ştiu în prezent cum anume, dar ele vor fi premiate.